Istorie….Rusia…U craina…. 

Mircea Bezergheanu

Preiau un text care conține Istorie scoasă din manualele noastre de către cei care ne-au călărit sute de ani – în acest caz rușii – pentru a masca pretențiile teritoriale absolut  de neimaginat. Doreau să ajungă nu doar la gurile Dunării, ci să anexeze și Serbia și Bulgaria, extinzându-se până la strâmtorile din sudul Mării Negre. Multe dintre datele acestea le regăsiți în arhiva și biblioteca Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova, dar și în arhivele de la Moscova și Budapesta. Tatăl meu a fost martor la încărcarea și expedierea spre Moscova a 8 vagoane de arhivă colectată din România, în perioada lui Dej. Evident că vor sări în sus acum tot felul de conturi de securici deranjați de adevărul Istoric, dar vă anunț că am RedBull pentru toți. Probabil voi fi iar raportat masiv și e posibil să fiu blocat de către cenzura platformei, dar până atunci câțiva vor reuși să citească! Salvați-vă numele Hatmanilor Cazaci, nume pur Românești, care spun o poveste frumoasă, dar neștiută/uitată!

Iată – „UCRAINA” – TINUTUL ROMANESC DE „LA MARGINE” (LA MARGINE ȋn RUSA „U CRAINA”)

Încheiat în defavoarea otomanilor, războiul ruso-germano-turc din 1736-1739 a fost urmat și de reglementari teritoriale în nordul Marii Negre, Rusia lărgindu-și granița prin Tratatul de la 12 septembrie 1740 de la Istanbul încheiat cu participarea, ca observator, a părții germane. Tratatul se intitula „Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniței Rusiei și Turciei și a graniței Moldovei pe Bug”. Prin acesta, Rusia își adjudeca un teritoriu de „la Margine” (în rusă „u Craina”) de 44.500 km², de la sud de Kiev până la Marea Neagră, între cursurile inferioare ale Bugului și Niprului.

Artizanii au fost țarina Ana Ivanovna (1730-1740) și favoritul sau, generalul Munnich. Aceștia au imaginat planul care depășea viziunea lui Petru I cel Mare de a acapara toate teritoriile românești până la Nistru, vizând întreaga Moldovă până la Carpați, dar și Muntenia, Dobrogea și teritoriile românești dintre Balcani și Dunăre. Moartea țarinei și succesorii slabi care au urmat la tron au lăsat lucrurile în suspensie până la preluarea puterii de către Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796). Armata rusă ajunge la Bugul inferior abia în 1764, în contextul pregătirii noului război cu Poarta (1768-1774), începând inventarierea teritoriului.

În 1766, agentul Andrei Konstantinov raportează că ȋntre Bug și Nistru, ȋn „u Craina” nu există „supuși” ruși și se vorbește „doar românește”. Principala fosta cetate turca Ozu sau Oceakov era un oraș ridicat, ȋn 1587, de domnul Moldovei, Petru Șchiopu, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez ȋn slujba Moscovei, raportase, la 1709, că este locuit de români și foarte puțini tătari, greci sau turci. Între 1587 și 1709, informatorii străini Geivani Botero, Giovani Antonio Magini și Niccolo Barsi îl descriseseră ca pe un „oraș vlah”, adică românesc, aflat în componența Țării Moldovei.

În 1769, țarina decide lichidarea independenței cazacilor și integrarea acestora în armata rusă. Drept urmare, căpitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jură credință și semnează încadrarea cu grade de căpitani și colonei în armata rusă. Numele lor sunt: Topa, Scapa, Țăranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Drăgan, Desălagă, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculeț, Apostol, Chigheci, Grigoraș, Bogdan, Radu, Focșa, Grigorcea, Bocșa.

Oare ce simte, în acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analiștii și politicienii lui pește și pupezele de televiziune care orăcăie de 25 de ani că n-avem nici o treabă cu actuala Transnistrie, care n-ar fi aparținut niciodată României. Mai rău, nu numai Transnistria întreagă (69.000 km²), ci și Ucraina istorică au fost parte integrantă a Țârii Moldovei, de la 1455/1456 până la 1740 (Ucraina) și 31 decembrie 1791 (Transnistria).

Țarina grupează cazacii „mărgineni” în doua regimente numite: unul „Muntenesc”, sub comanda colonelului Grigore Buhatel, pe loc și al doilea, „Moldovenesc”, dislocat la Kiev, Simara și Orenburg, ca bază de recrutare pentru regiunea Ekaterinoslav, sub comanda colonelului Lungu.

În restul Moldovei dintre Bug și Carpații Orientali, ocupată de ruși în cursul războiului amintit (1768-1774), prin persuasiune, promisiuni și cumpărare cu bani, țarina organizează un corp de armata românesc format din voluntari. Trădând intenția de ocupare a restului teritoriului Moldovei dintre Bug și Carpații Orientali acest corp primește un statut, în fapt o proiectată Constituție a viitoarei Moldove ocupate, intitulat „Învățătura a însăși stăpânitoarei marei Ecaterina a II, tălmăcită pe limba moldovenească din ordinul mareșalului Petru Al. Rumeantev, cu osârdia și cheltuiala mitropolitului Gavril, de Toma, al doilea logofăt”.

Acest corp romanesc de voluntari (un demn precursor al Diviziei Tudor Vladimirescu) de cca. 12.000 de luptători, era comandat de nepoții trădătorului domn aclimatizat rus, Dimitrie Cantemir, Constantin și Dumitrașcu (fiii lui Antioh), avea un drapel de luptă pe care figurau stema imperială rusă alături de bourul Moldovei, uniforme românești și biserică proprie cu serviciu în limba română.

În 1783, țarina lansează proiectul de „Regat al Daciei” prin care se dorea gruparea, sub autoritatea arhiducelui Constantin, propus rege, toate teritoriile românești aflate sub suzeranitate otomană. Pentru implementarea lui, lichidând primejdia turco-tătară din spatele frontului, rușii cuceresc, în 1787, Crimeea. Aceasta este perioada când, pe raportul lui Alexandru Mavrocordat, din 1786, țarina decide înființarea, în fosta „Ucraina” dintre Bug și Nipru, a unei construcții administrativ statale, sub numele de „Moldova Nouă”.

Evoluția politică și militară, adjudecarea, în 1791, a teritoriului Moldovei dintre Bug și Nistru și faptul că deschide zona Bug–Nipru ca teritoriu de colonizare pentru românii și aromânii cu atribuții militare din fosta Militargrenze (granița militara) a Imperiului Romano-German, pe măsură ce Habsburgii înaintau spre sud, în Serbia, o face sa opteze, temporar însă, pentru numele…. „Noua Serbie”. O „Noua Serbie” locuită, acum, și de români și de aromâni și în care funcționa, ca armată „Polcul de husari moldoveni”.

Elementul românesc dintre Nistru și Bug fusese întărit, încă din 1736-1739, de luarea în robie și așezarea aici, de către generalul Munnich, a cca. 100.000 țărani români, bărbați, femei, copii din Muntenia și teritoriile moldovenești dintre Nistru și Carpații Orientali. Mai radical, contele Panets, în 1774, îi propusese țarinei strămutarea întregii populații românești a Moldovei dintre Nistru și Carpații Orientali, dincoace, în teritoriile românești dintre Nistru și Nipru.

În paralel, au fost aduși și coloniști ruși de dincolo de Nipru. La 1793, făcând un recensământ în fosta „Ucraina” dintre Nipru și Bug, devenita „Noua Serbie”, mitropolitul Gavril și preotul Ivanov constatau ca, din 67 de sate ale regiunii Oceakov, 49 erau curat românești, restul mixte, româno-ruse, dar marii proprietari de pământ erau, în continuare, români: Ion și Nicolae Cantacuzino, Teodor Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, Scarlat Sturdza, Cristea Manuil, Ion Măcărescu, Ion Iliescu, Teodor Sabău, Manuil Saul, Ion Cănănău, George Crăciun, Anton Pascal, Pintilie Hagilă, Vasile Dodon, Teodor Romanescu, Emanoil Balș etc.

După 1769, așadar, teritoriile de „la Margine” ale Moldovei au devenit cele dintre Bug și Nistru, căzăcimea liberă mutându-și aici centrul de greutate, consilierul Sumakov raportând că, în continuare, situația etnică se păstrează, de-a lungul litoralului Marii Negre, între Crimeea și Nistru majoritatea locuitorilor fiind români.

După cucerirea Transnistriei, ultimii cazaci independenți, în frunte cu generalul Ciorba, coloneii Mandra, Ghinea și Branca, jură credință intrând în armata țaristă. Ei vor fi organizați, în 1802, ca noua căzăcime de la Bug, sub numele de Corpul Voznesensc, de către țarul Alexandru I (1800-1825). Astăzi, Transnistria istorică, de 69.000 km², a fost redusă, administrativ teritorial, la 25.100 km², din care 20.900 km² formează regiunea Odessa, formal în Ucraina, dar sub control rusesc, iar 4.200 km², formal, aparțin Republicii Moldova, dar sub numele de, încă, RASSM, constituie o enclavă a Moscovei.

Nenorocire mare pentru minunații noștri elitiști! Parcă îi aud cum urlă: „De unde și până unde, cazacii, români? ” Păi, hai să vedem!

„Cazac” sau, corect, „cosaq” înseamnă în tătară „pribeag” și în turca „lotru”, cu alte cuvinte „haiduc”. Căzăcirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spațiului românesc, adică haiducirii din mlaștinile Tisei – fuga țăranilor români de pe moșii în zonele de margine, în rândul comunităților românești vechi, dar rare din „No man’s land”.

Este vorba despre țărani români, fugiți printre obști sătești românești vechi, aflate, în cazul „Ucrainei”, în zonele de margine sau de graniță, disputate Țării Moldovei, inițial de Uniunea polonoăă-lituaniană și de tătari, apoi de Imperiul Otoman și Rusia. Zona vizată a fost „pragurile Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poartă, și astăzi, numele de VOLOSKII, adică „Românesc”. Aici, pe loc uscat, adică SEC, se făcea adunarea de obște pentru deciziile importante, de unde numele de „SEC”. Oamenii se ocupau cu agricultura, vânătoarea, pescuitul, apoi, ca oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu în teritoriile tătare-otomane și polone. Militar, erau organizați pe „centurii” adică „sute”, de unde în pronunție slavă, „sotni”. Erau conduși de căpitani, numiți după românescul hatman (derivat din germanul hauptman) – atamani.

Fenomenul începe datorită devastărilor provocate de războaiele cu tătarii, turcii și polonii, spre sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504) și ia amploare în secolul XVI. În 1574, Cancelaria polonă îl informa pe Maximilian II de Habsburg (1564-1576) ca numiții cazaci sunt „nu numai din ținuturile noastre, ci și din cele ale Moscovei, Valahiei și din țările Luminăției voastre”, adică erau români fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania.

Același fenomen se întâmpla dincolo de Nipru, între Don și Nipru, căzăcimea de pe Don fiind formată, însă, din ruși și români colonizați din rațiuni militare, cu începere din 1482-1487, de Moscova. Este motivul pentru care, tot în 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene ca „sărăciți, s-au unit moldoveni, munteni și moscoviți și au făcut multe pagube……… musulmanilor noștri”.

Un an mai târziu, Ștefan Bathory, principe al Transilvaniei (157-1583) și rege al Poloniei (1575-1586), îi informa pe Habsburgi că, în ansamblu, cazacii de o parte și de alta a Niprului sunt „oameni proveniți din diferite popoare, ruși, români și chiar supuși de-ai noștri”, adică polonezi și lituanieni. Cei de la pragurile Niprului, însă, declara Cancelaria polonă, în 1578, sunt „cei mai răi dintre moldoveni”.

Pe unii dintre șefii „mărginenilor” (ucrainenilor), polonezii au reușit să-i atragă, prin cumpărare cu ranguri boierești, aceștia îngroșând, prin deznaționalizare, șleahta polona (familiile Ivanenco, Dumitrasco, Apostol, Afendie, Armasevski, Tomski, Brazuhi etc.). Majoritatea, însă, au rămas români legați de domnia Țării Moldovei.

Prima încercare de unificare a tuturor obștilor volohe căzăcești sub un singur hatman, a fost făcută de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei în 1563, Dimitrie Wiznioviețki, nepot de fiică a lui Ștefan cel Mare. A fost, însă, învins de Despot Vodă, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Siret”, predat turcilor și executat la Galata. Românii cazaci l-au adus, apoi, sub conducerea atamanilor Loboda și Nadabaicu (în falsele istorii…..Nelevaico), în 1572, pe unul de-al lor și l-au pus Domn pe Ion Vodă cel Cumplit (1572-1574). Abia fratele acestuia, însă, Ioan Nicoară Potcoavă (Crețul), adus de atamanii Ceapă și Șah, avea să impună titlul, pentru un veac și jumătate, de Domn al Țării Moldovei și căpitan al Mărginimii.

A fost urmat de „domnișorii” și domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoavă, Constantin Lăcustă, Petru Șchiopul, Ioan Lungu din Lăpușna, Ioan Cazacul, Ștefan Răzvan, Mihai Viteazul etc. până la Gheorghe Duca. Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuți de întreaga căzăcime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Vodă cel Cumplit și până la sfârșit, pe lângă cei menționați, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Lobodă (1593-1597), pe care polonezii au vrut sa-l înlocuiască cu Tihon Baibuza, apoi Samuilă Chișca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Românul (Volosanin), Ioan Șărpilă, Timotei Zgura, Dumitru Hunu și, ultimul, Dănilă Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor români a fost întreruptă de Bogdan Hmelnitki (1648-1654), boiernaș polonez răsculat împotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, în 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia și aceasta deoarece, nefiind român, s-a încuscrit cu domnul și protectorul său, Vasile Lupu (1634-1653), la dispariția acestuia fiind vânat și de polonezi și de turci.

Hmelnițki era polonez, dar adjuncții săi erau Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Martin Pușcariu de Poltava, Ioan Burla de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Gânju de Uman și Dumitrașcu Raicea de Pereiaslav. Ȋn plus, sub el, comandanții Regimentului de elită căzăcesc, „Slobodean”, adică al „Libertății”, au fost generalii de brigadă Dimitrie Băncescu și Varlaam Buhatel. Ȋn tratativele cu Rusia, Hmelnițki a folosit, pe post de diplomați, pe Pavel Apostol, Dumitrașcu Raicea, Grigore Gămălie de Lubensk, Ion Ursu-căpitan de Poltava și Grigore Cristofor- căpitan de Raskov.

La sfârșitul sec. XVII, după Gheorghe Duca, succesiunea au asigurat-o hatmanii Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghinici. Cazacii, mărginenii sau „ucrainenii” români au luptat, ȋntre Nistru și Nipru, împotriva polonezilor, sub Bogdan și Timus Hmelnițki, fiind considerați de Samuel Kussevicz, starostele de Lemberg, drept „urmașii dacilor și au puternice virtuți militare”. În bătălia de la Liov „cohortele de veterani ale dacilor transnistreni (Veteranae Dacorum Transnistrianorum) au luptat în centrul liniei de foc”. Ȋn batalia de la Zborov (1649), numai cazaci transnistreni au fost 10.000, iar în cea de la Beresztecko (1651), 4000. Ulterior, au luptat alături de suedezi, împotriva rușilor, participând, sub conducerea lui Apostol Chigheci, cca. 8000 în bătălia de la Leahovici (1706) și 4000 în bătălia de la Poltava (1709).

Ultimul mare hatman, Dănilă Apostol, a fost comandantul regimentului de la Mirgorod, după tatăl sau, Pavel Efrem și bunicul sau, Apostol. Este descris de uzurpatorul sau, Mazepa, nu ca „ucrainean”, nu ca „moldovean” ci, clar, ca „român”, drept „Apostol, de obârșie valaha, bărbat din tată merituos în armată, ostaș bun, din toți polcovnicii cel mai vechi, cel mai bătrân nobil, câștigând cinstirea și dragostea tuturor regimentelor”. A murit la Sorocinți, la 17 ianuarie 1734, succedându-i fiul sau Petre, polcovnic de Lubni, care avea sa se integreze ca general de brigada în armata rusa. Celălalt fiu, Pavel, polcovnic de Mirgorod, s-a căsătorit în 1736, cu fiica generalului rus Matei Muraviov, urmașul sau fiind celebrul diplomat, scriitor și mason rus Ioan Muraviov Apostol (1762 – 1851).

„Ucraina” istorică așadar, sau teritoriile de „la Margine” ale Țării Moldovei au însumat 44.500 km² (u Craina propriu-zisă) și 69.000 km² (Transnistria), adică un total de 113.500 km² de pământ românesc, răpit Țării Moldovei de Rusia. Un teritoriu în care domnii Moldovei au întemeiat orașele intre Moghilau, pe Nistru (1600) și Oceakov, pe Nipru. Și-au stabilit garnizoanele la Lerici (1455), apoi la Caffa și Mangop (1473-1474), au dat danii boierilor (ex. Boierii Jora sau Golia și Movilă etc.).

Toponimele și hidronimele românești au fost, în ultimele doua secole, slavizate, populația supusă unui regim intens de deznaționalizare, în special în epoca bolșevică, iar termenul „u Craina” a ajuns sa desemneze o altă realitate geopolitică și etno statală, nu neapărat datorită Rusiei.

Ajunsă la Nistru în 1791, Rusia, prin Tarul Alexandru I, a încercat să ia tot teritoriul rămas Moldovei, dar și Muntenia întreagă, dintr-o singură lovitură, în 1807, la tratativele cu Napoleon I. Francezii s-au împotrivit la Tilsit, apoi la Erfurt, declarând că principatele nu sunt teritorii turcești, Rusia trebuind să solicite, contra păcii, de la turci, teritorii din „Casa Islamului”.

Așa s-a inventat termenul „Basarabia”. Inițial, astfel se numea o fâșie îngustă de pământ, litorală Dunării maritime, fosta „Vlahie” dunăreană, pomenită în secolul sec. IX-XII de bizantini, de la vărsarea Siretului, până la Chilia, adjudecată, în 1343-1345, de domnul muntean, Basarab I și fiul sau, Nicolae Alexandru, de la Principele Dimitrie (tătar creștinat). În 1807-1809, rușii au scris pe hârți

„Basarabia”, între Siret și Nistru, între Chilia și Hotin, prezentându-l drept teritoriu turcesc, cucerit de turci, de la unul, Ștefan cel Mare, în 1484. Cum francezilor li s-a părut suspectă această Basarabie atât de mare, rușii si-au cerut scuze reducând „Basarabia” la teritoriul de 45.630 km², dintre Prut și Nistru, Chilia și Hotin.

Interesant este că Circulara lui Alexandru I către generalii armatei rusești de ocupație din Principatele Române datează din 1807, cu cinci ani înainte de smulgerea (28 mai 1812) celei de a treia hălci din trupul Țării Moldovei. Și mai interesant este faptul că este deosebit de actuală, deoarece recomandările se axează pe cunoașterea psihologiei colective și a tarelor elitei politice românești:

„Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se așeze fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administrații părintești și liberale, ca astfel să fie atrasă, cu dibăcie, atenția popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii și sârbii au o patrie ……. să le ușurăm calea să o afle! Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populații spre a le aduce la țelul ce ne propunem.

Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav, trebuie să le promitem independența, bărbaților influenți recompense pecuniare, iar decorații și titluri convenabile pentru ceilalți!”

„Basarabia” a fost răpită la 28 mai 1812 datorita manevrelor șefului spionajului rus pentru Europa de SE, Manuc Bey, ulterior refugiat și lichidat, la Hâncești, de mafia bancar financiară europeană deoarece voia transformarea noii provincii într-o Elveție a Orientului.

„Libertățile” au durat doar până la 28 februarie 1828, când tarul Nicolae I a înființat, prin decret, „Institutul pentru administrarea Oblastiei Basarabia” prin care autonomia a fost suprimată, instituțiile românești suprimate și înlocuite cu cele guberniale, iar limba româna fost interzisă, fiind înlocuită de rusă (se putea folosi doar „ȋn caz de necesitate”).

Restul teritoriului românesc extracarpatic urma să fie cucerit, tot pe bucăți, Moldova dintre Prut și Siret, apoi cea dintre Siret și Carpați, la fel Muntenia și Oltenia, conform „Planului Prozorovski”, elaborat la 15 aprilie 1810, în vigoare și astăzi, cele patru urmând să devină gubernii în cadrul unei Federații ruso-slave. Ca să extrapolam termenii, aceasta federație prevedea următoarele „euroregiuni”:

Regatul Daciei, cu Muntenia, Moldova până la Prut, Transilvania, Oltenia, Bucovina și Dobrogea cu Delta Dunării; Regatul Bulgariei, cu Rumelia și Macedonia; Un Regat al Ungariei; Un Regat Sârbo-Croato-Sloven; Un Regat al Greciei cu Thessalonic; Constantinopolul cu Strâmtorile.

Proiectul a fost stopat de declanșarea Revoluției de la 1848 și de acțiunea serviciilor germane și austriece, apoi austro-ungare care aveau propriile lor obiective pe seama Rusiei. În plina revoluție europeană republicană, serviciile germane și austriece au lansat, în Galiția, sloganul „Nu sunteți ruși, ci ruteni.”, proclamând dreptul la existență al „Republicii Rutene” de la Liov la Nipru.

Voiau sa ia Rusiei 1000.000 de km², inventând o „națiune culturală” în care sub numele de „rutean” să intre, de-a valma, români, foști români deznaționalizați prin rusificare (foștii „pruteni” sau „brotnici” deveniți „ruteni”), ruși, polonezi, foști români deveniți polonezi prin deznaționalizare (gorali), traci slavizați (huțanii sau huțulii), traci sau lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, slovaci, tătari, greci și goții, încă subzistând în Crimeea.

Reacția romanilor a fost promptă. Așa cum astăzi se împotrivesc trimiterii de către „ucraineni” să lupte la Donețk, la 1848 s-au împotrivit „Mișcării rutene” din Galiția, cerând separarea Bucovinei de aceasta.

În 1849, Habsburgii au fost salvați în fata secesiunii nobililor unguri, botezată „revoluție”, de către rezistența armată a românilor și intervenția trupelor țariste. Drept mulțumire, din 1850, „Mișcarea ruteană” a devenit, nu numai șovin anti rusă, ci și șovin antiromâneasca. În fruntea ei a fost pus fostul agent al lui Lajos Kossuth, huțanul Lucian Cobiliță.

După realizarea dualismului (1867), „Mișcarea ruteană” a trecut la pregătirea secesiunii față de Rusia a teritoriilor de la Vest de Caucaz, ideologi fiind evreii polonezi Markim Saskievici, Iacob Holovațki și Ivan Varghilovici. Conceptul doctrinar era dreptul „națiunii rutene” la un „stat Rutenia” de 5 milioane de suflete, între Muncaci și Nipru în care, în ceea ce ne privește, pe lângă teritoriile românești deja înglobate de ruși sau germani, urmau să intre și Maramureșul întreg, nordul Ardealului și nordul a tot ceea ce mai rămăsese din Moldova. Adică ceea ce a încercat să ne răpească, ulterior, Nikita Hrușciov, ȋntre 1944 și 1954.

Prin manipulare sau cumpărare cu promisiuni cu bani, elevii și studenții tineri de la Liov au fost organizați ȋn Asociatia „Provita”, adică „Deșteptarea”, o organizație „ruteană” cu caracter violent antirus, antiromân și antipolon. Replica rusă a venit, prin înființarea, la Kiev, de către Ohrana țaristă, a unei asociații „rutene”, prorusă, „HROMADA”.

În 1869, împăratul Franz Josef a întemeiat un serviciu special, cu fonduri imense, condus de contele Franz Stadion, să orienteze mișcarea PROVITA în direcția secesiunii față de Rusia, dar și împotriva mișcărilor de eliberare polonă și română. Alături de el, în fruntea luptei pentru „limba ruteană”, „poporul rutean” și „Republica Rutenia”, s-au aflat, ca adjuncți, „rutenii” Popovici, Brânzan si Cucuruz. Ei au editat, la Liov, ziarele de propagandă „Holovna Rada Ruska” sau „Rada Swietojurka” și „Zorja Halycka”.

În 1894, l-au adus de la Kiev la Liov pe istoricul falsificator, Mihail Hrușevski. Susținut de Miron Corduba, acesta a solicitat renunțarea la termenul de „rutean” și înlocuirea cu cel de „ucrainean”, adică „la marginean”. Era o preluare după termenul de „ucrainti”, cum le spuneau, în graiul popular, românii, „mărginenilor” în general si, în mod deosebit, românilor rusificați.

În 1894 așadar, Hrușevski și gașca lui sponsorizată de serviciile austro-ungare la care s-au asociat cele germane, au inventat noțiunile de popor, națiune și limba „ucrainene” („la mărginene”), ba chiar și o istorie ucraineană, proiectând-o în trecut. Tot ei au decis ca la viitoarea țară, „Ucraina”, să fie atașate: Maramureșul întreg, de la nord de Vișeu; tot teritoriul romanesc dintre Munții Gutâi și Apa Turului, tot Ardealul de Nord, Bucovina întreagă și nordul Basarabiei.

Oficial, în 1914, la Berlin, în perspectiva războiului, Kaiserul Wilhelm II a înființat și sponsorizat „Asociația pentru eliberarea Ucrainei”, vizând secesiunea teritoriilor dintre Carpații Păduroși și Caucaz, față de Rusia. Se explica de ce războiul a fost declanșat în Galiția de către forțele germano-austro-ungare.

La 27 februarie/12 martie 1917, s-a declanșat revoluția în Rusia, țarul Nicolae II abdicând la 15 martie. Reacția germano-austro-ungară a fost promptă – organizarea, la Kiev, a Radei centrale, în frunte cu Mihail Hrușevski, care proclama autonomia lărgită a „Ucrainei” în cadrul Rusiei.

La 14 septembrie 1917, rușii au proclamat Republica. Germanii au reacționat prin aducerea lui Lenin, agentul lor, din Finlanda la Petrograd și sponsorizarea Insurecției Bolșevice (25 octombrie/7 noiembrie). Lenin le-a acordat dreptul la secesiune, prin „Declarația drepturilor popoarelor din Rusia” (2/15 noiembrie 1917) și a dat mănă liberă Germaniei în teritoriile de Vest ale Imperiului fost țarist, prin Pacea de la Brest-Litovsk (20 noiembrie/3 decembrie).

Germania a construit, imediat, „Ucraina Mare” cu centrul la Kiev ca bază de operații, promițându-i lui Hrușevski atașarea, ulterioară, a Transcarpatiei, Bucovinei, Galiției și Basarabiei. Reacția rusa s-a produs prin Stalin, comisar al guvernului, însărcinat cu „drepturile popoarelor”, care le-a declarat, imediat, „contrarevoluționare”, pe toate cele care si-au proclamat independența si, la 11/24 decembrie 1917, la Harkov, a proclamat „Republica Sovietică Ucraineana”.

La 31 ianuarie 1918, Congresul General Unit al Sovietelor din Rusia a anulat „Declarația drepturilor popoarelor” prin „Declarația drepturilor poporului muncitor și exploatat”, iar recent înființata Armata Roșie a zdrobit forțele lui Hrușevski, la Pskov, Talin și Narva.

În mare grabă, Germania și Austro-Ungaria au proclamat (9 februarie 1918) constituirea, din Galiția și Bucovina, a unui regat autonom în cadrul Austro-Ungariei și au smuls Kievului promisiunea de furnizare a unui milion de puduri de grâu contra sprijin militar.

Drept urmare, la 18 februarie 1918, trupele germano-austro-ungare au invadat „Ucraina” și au ocupat Kievul, restaurând autoritatea lui Timoșenko….. pardon, a lui Hrușevski. În sprijinul „democrației” de atunci, englezii au organizat, la 3 martie 1918, desantul de la Murmansk, germanii profitând pentru a-l unge pe generalul Skoropadski, hatman al Ucrainei, la 30 aprilie 1918.

 

Au urmat evenimentele cunoscute care au condus la destrămarea Austro-Ungariei și capitularea Germaniei și războiul civil din spațiul rus, proiectat încă din 1912, de masoneria europeana, pentru 1920, drept „Teritoriu de experimentare a ideilor socialiste”. În războiul civil, românii, foști cazaci, au luptat, ca de obicei, atât de partea rușilor care i-au deznaționalizat prin celebrii Frunză/Frunze și Ceapă/Ceapaev, cât și de partea „albilor”, ultimul ataman liber cunoscut în istorie fiind românul Nestor Mahna, pe care noi l-am învățat în istoriile falsificate ca „ucraineanul” ….. „Mahno”.

La 29 noiembrie 1918, la Kiev, s-a proclamat RSS Ucraineană, bolșevicii preluând, drept extrem de utilă, născocirea germano-austro-ungară. Acesteia aveau sa-i atașeze și alte teritorii românești, dar și teritorii rusești în partea de răsărit, făcând ca lucrurile să fie aproape imposibil de descâlcit astăzi.

(preluat de la Ironim Fogoroș)